Refuzul, aproape sistematic, al dialogului şi adversitatea faţă de orice formă de negociere ori mediere, care se practică de la opincă până la vlădică, au ajuns aproape să paralizeze societatea românească. Mai grav este însă faptul că paralizia politicienilor riscă să provoace colapsul nostru. O explicaţie a fenomenului ar fi spaima de dialog şi frica de mediere.Politicianul român este cuprins, se pare, de o emoţie puternică şi violentă, de groază, atunci când ceva primejdios ca un dialog cu adversarul politic este pe cale să înceapă. Este îngrozit de faptul că trebuie să se aşeze la aceeaşi masă cu oponentul, cu
adversarul şi că trebuie să-i asculte argumentele. Nu poate suporta ideea că în eventualitatea în care opozantul are idei valide, salvatoare pentru noi toţi, va trebui să le îmbrăţişeze, să le accepte, să le aplice. Reflexul lui „ce mă, vrei să zică lumea că mi-s prost” e mai puternic.
O stare de adâncă nelinişte şi tulburare provocată de un pericol imaginar pune stăpânire pe omul politic autohton la auzul cuvântului mediere. De ce?
Pentru că o parte a procesului medierii presupune în primul rând să recunoşti că ai o problemă, una mare, care nu te lasă să trăieşti bine. Mai mult, presupune un dram de autoevaluare şi cere un pic de luciditate necesare pentru a recunoaşte că eşti incapabil să rezolvi acea problemă de unul singur. Dar cel mai important lucru, presupune curajul de a apela la dialog şi negociere ca metodă primordială de rezolvare a conflictului.
Cât despre găsirea unui terţ suficient de bine pregătit şi de încredere care să fie capabil să stimuleze dialogul şi să ajute la generarea de soluţii pentru rezolvarea problemelor, ştiu personal suficiente persoane capabile să facă acest oficiu de bunăvoinţă, ba chiar cutez să mă ofer voluntar.
Nu mediatorul este problema ci politicianul, cel implicat direct, persoana care trebui să găsescă în el cutezanţa de a recunoaşte că nu poate singur, că are nevoie de alţii, că nu e dovadă de prostie să negociezi, dar cel mai important lucru: este musai să renunţi la mândrie dacă vrei să vezi lucrurile duse la bun sfârşit.
Într-o viaţă politică condusă de jurişti, de avocaţi, conflictul, opoziţia şi apelul permanent la o entitate superioară căreia i se cere „să hotărască ea”, ne-a handicapt în asemenea măsură încăt am uitat să mai înţelegem de vorba bună.
Am fost ameţiţi de vâltoarea părerilor, discursurilor, a pledoariilor, a interpretărilor încât am uitat esenţialul: „avocatul”, politicianul, îţi ia banii, dă din gură, vorbeşte frumos, dar la final, dacă nu iese cum ţi-a promis, e din vina altcuiva, a „judecătorului”, a majorităţii, a preşedintelui, a Curţii Constituţionale.
În cazul dialogului, al medierii, este imposibil să negi plauzibil, e imposibil să spui că nu ai putut, pentru că eşti parte intrinsecă a procesului de decizie care determină rezolvarea problemelor. Probabil din acest motiv politicienii, mai ales când sunt opozanţi ai puterii, se feresc ca dracu’ de tămâie de dialog şi mediere, pentru a nu se priva de dreptul de a se bate cu cărămida în piept că ei s-au opus, nu "au participat" la acea decizie.
Costin Motroasa Sursa: impactnews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu