Preotul si rolul sau de Mediator

Acesta este cel de al doilea aspect pe care îl vom aborda în acestă parte a lucrării noastre. În discuţia anterioară am amintit de faptul că din perspectivă teologică haroforul este perceput ca un mediator între Dumnezeu şi om dar această relaţie nu este una statică, prin faptul că el este mediator vom în ţelege că este şi mijlocotor – relaţionare mai mult dinamică.

Relaţia dintre Biserică şi Dumnezeu – preotul ca mediator

Deşi conform teologiei ortodoxe, Biserica este un organ sfinţitor în lume, acest lucru nu exclude inexistenţa hamartologiei. Oliver Clement afirmă că biserica este alcătuită din păcătoşi, “întreaga Biserică este Biserica păcătoşilor.”  Herotheos Vlachos afirmă că f
ără purificare de patimi creştinismul devine o utopie, analogia propusă de el este ce a preotului-medic   care pe deoparte caută vindecarea de patimi şi de cealaltă medierea penitentului în faţa divinităţii. Legat de acest aspect subliniem că, Cristos nu tratează Biserica ca partener pasiv ci ca pe unul activ, nu e subiect şi obiect ci două obiecte – Cristos şi Biserica. 

 Acest lucru însă are implicaţii destul de profunde. Deşi, Biserica este angajată într-un proces de sfinţire, haroforul este cel care mediază relaţia dintre  Dumnezeu şi parohie, principiul comuniunii. El este plantat chiar prin hirotonia lui ca centru şi ca mijloc intermediar, deoarece aşa cum formuleză Stăniloae el este “organul lui Cristos”. În special acest aspect al medierii haroforului în releţia dintre Biserică şi Dumnezeu are la bază tocmai această ideie a sfinţirii. El este cel care va trebui să medieze între comunitatea eclesială şi divinitate, el este cel care cere iertarea şi invocă binecuvântarea. Ceea ce dezvoltă, la nivel dogmatic, teologia ortodoxă este sinergismul, sau echilibrarea (ţinerea la un loc) dintre har şi faptele omului – pentrucă Dumnezeu conlucrează cu omul. Astfel, sfinţenia nu este ceva static şi individual ci un proces de nesfârşită umanizare creştină, subiectul ne fiind decât în relaţia pură dintre o persoană cu alta şi avându-şi izvprul în tripersonalitatea lui Dumnezeu, dar gradul suprem şi exemplar în formă umană, rămîne Cristos.  Tot asfel, datorită acestei concepţii, haroforul va fi perceput (la nivel funcţional) ca elementul distinctiv care va constitui atât transcenderea verticală cât şi cea orizontală a harului care coboară prin energii, spre sfinţenie, şi mijlocirea dintre Pantocrator şi parohie.

Deşi în cursul vieţii creştine prin păcate credinciosul pune o distanţă sau o contradicţie între el şi Cristos prin mărturisire el iese din această despărţire.  Tocmai în Taina mărturisirii se evidenţiază mai pronunţat acest aspect al medierii. Preotul este cel care caută recuperarea duhovnicească a penitentului,  spaţiul spiritual al Tainei începe să devină spaţiul sfinţeniei deoarece preotul va mijloci între acest mădular şi Dumnezeu. Stăniloae afirmă că în acest caz haroforul, este în acelaş timp organ al lui Cristos şi totodată şi reprezentant al Bisericii.  Totuşi, deşi Biserica pneumatologizată este trupul duhovnicesc, teandric – paradox mistic – şi este caracterizată de sfinţire permanentă prin lucrarea haroforilor, aspectul medierii este argumentat biblic şi abordat ca o funcţie importantă în relaţia dintre Biserică şi Dumnezeu.

Relaţia dintre Biserică şi Dumnezeu – preotul ca mijlocitor

Haroforul este ales şi investit ca organ ce va săvârşi actele sacramentale şi deasemenea pentru învăţare şi păstorire, acestea fiind cele trei slujiri ale lui. Atunci când discutăm despre aspectele învăţăturii şi păstoririi ne referim mai mult la rolul de mediator, atunci când facem referire la actele sacramentale suntem direcţionaţi spre rolul de mijlocitor între Biserică şi Dumnezeu. Astfel, teologic, ca mediator, hariforul este preocupat mai mult de sfinţenie, accentuând sinergismul atunci în rolul de mijlocitor cadrul este cel liturgic iar accentul va fi direcţionat spre sacramentalism.

Evdokimov subliniază mai multe deosebiri funcţionale şi totuşi în ceea ce priveşte aspectul preoţiei, el discută despre cele două chipuri ale ei, două părţi: sacramentală (clericală) şi specială (ierarhică) ambele fiind plasate în iconomia sacerdotală.  La Stăniloae, menţionăm că întreaga slujire a lui Cristos de Profet, Preot şi Rege, reflectă şi o întreită slujire a Lui în Biserică prin preoţia naturală, generală şi specială.  Astfel că preoţia, din perspectiva lui Stăniloae capătă o formulă teologică tridimensională. În primul rând, la preoţia naturală, Stăniloae, începe cu persoana umană – el dă o notă personală, are o teologie centralizată către om, expresia capacităţii reînnoite de a fi preoţi peste creaţie. Stăniloae dedică preoţiei generale   doar două paragrafe din Dogmatică, fără să excludă şi o slujire a laicilor din treapta dascălilor, ei având o funcţie privată, familia În ultimul rând preoţia specială (clericală), prin care Cristos îşi slujeşte Biserica în mod special, prin Taine. Cristos ca profet, are acestă dimensiune a învăţătorului care o reflectă şi haroforul, ideea de preot nu implică pasivitate din partea creştinilor, deoarece ei se aduc ca jertfe; ideea de Împărat invocă împărăţia de care are parte credinciosul, capacitate de a ne elibera de tendinţele păcatului şi morţii.

 Această perspectivă nu poate, însă, să fie separată de cadrul liturgic. Prin Liturghie această slujire întreită a lui Cristos şi transpuse la slujirea haroforului, capătă sens şi valabilitate. Prin aceasta, Arhiereul se oferă pe Sine ca jertfă continuă şi în acest cadru haroforul poate exercita acest rol al mijlocirii.

 Tradiţia ortodoxă afirmă că Liturghia este momentul culminant în care Biserica cerească şi cea pământească se află într-o comuniune perfectă de rugăciune şi stare de jerfă. Viaţa liturgică ortodoxă rămâne mărturia purtătoare de speranţă şi cadrul pentru relaţiile dintre teologie şi viaţă.  “Este şi momentul în care cei ce au harul preoţiei şi cei ce au preoţia prin taina botezului împreună aduc jertfa liturghică şi nesângeroasă.”  În momentul euharistic aceasta este extinderea orizontală a Liturghiei. Astfel, rolul haroforului în liturghie se transpune în sacramentalism, în aceste Taine prin care el mijloceşte ca unul care, pe deoparte transmite har din “izvorul etern”, actualizând în felul acesta toate potenţele harice, iar de celaltă parte transpune închinarea şi jertfa credincioşilor atunci când se împărtăşesc din harul divin, el (episcopul) în sintaxa euharistică formuleză epicleza din partea tuturor.  “În săvârşirea Tainelor prezbiterul-preot se roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. El sfinţeşte cinstitele daruri şi săvârşeşte toate Tainele, lucrează toate în numele lui Cristos.”  Acest principiu in persona Christi indică spre faptul că haroforul, ca mijlocitor, transmite harul şi puterea de la Cristos, credincioşilor, căci aceştea nu pot procura puterea pe care nu o au. Iar pentru actualizarea jertfei sunt necesari haroforii, pentru că aceasta nu lucrează magic. Ei se deosebesc de sacerdoţii vetero-testamentari pentru că nu sunt simpli jertfitori, prin ei ca mijlocitori se realizează configurarea creştinilor după chipul lui Cristos.  Astfel, datorită haroforilor cu acest rol de a mijloci, laicii nu vor avea acces la săvârşire mijloacelor harului dar prin participarea la sacramente, în cadrul liturgic, unde prin preot se realizeză părtăşia, ei sunt poziţionaţi în viaţa harică.

Sursa: athenian-legacy