Iulia Gall...Acordul incheiat prin mediere

Am auzit despre mediere şi ne intrebam dacă nouă ne-ar putea ajuta. Şi care ar fi avantajele in locul unui proces lung si costisitor. Şi, mai ales cine sau ce ne garanteaza că medierea ar fi o alternativa mai buna.

În primul rând, noi suntem cei care decidem şi noi hotărâm pentru viitorul nostru. Nu vom ieşi de la mediator cu o sentinţă in mană, favorabilă doar unuia dintre noi. Mediatorul nu dă soluţii, nu decide cine are dreptate sau nu, nu judeca ce s-a intamplat şi nu caută vinovaţi. El doar ajută părţile să ajungă la un acord, căci ele sunt judecători ai propriului conflict. Vom avea un acord ce reprezintă exclusiv voinţa noastră, adică un raport fidel al tuturor aspectelor pe care le-am convenit in faţa mediatorului. Acordul încheiat prin mediere, adică rezultatul inţelegerii noastre în faţa mediatorului, materializat  in formă scrisa, are valoarea
unui înscris sub semnatura privată, va fi redactat de catre mediator, iar numarul de exemplare va fi corespunzator numărului părtilor semnatare ale contractului de mediere. Acesta poate prevedea în conţinut clauze pentru realizarea sa şi penalităţi pentru încălcărea sa, precum şi alte garanţii şi reprezintă un contract încheiat între părţi.

Astfel, din punct de vedere procedural, acordul de mediere poate fi încheiat oral sau în scris, poate fi consemnat ad probationem într-un document ce are valoare de înscris sub semnatura privată, ori pentru a-i da valoarea unui înscris autentic, părţile dispun de două căi, una extrajudiciară şi cealaltă judiciară, în funcţie de momentul in care părţile au apelat la mediere. Acordul încheiat prin mediere poate fi legalizat la notariat daca e vorba de imobile sau, pentru a valida înţelegerea lor, părţile pot prezenta acordul judecătorului, aceasta în cazul în care, dosarul se afla pe rolul instanţei de judecată. Chiar şi în faza executării silite a unei hotărâri judecătoreşti sau în cazul soluţionării unei contestaţii la executare, potrivit principiului disponibilităţii părţilor, acestea pot opta pentru încheierea unui acord de mediere.

Fiecare dintre noi doreşte sa-şi păstreze imaginea publică astfel că, medierea ne ajută şi din acest punct de vedere, căci ni se garantează confidenţialitatea. Comparativ cu caracterul public al şedinţei de judecată, procesul de mediere păstreaza confidenţialitatea discuţiilor părţilor aflate in conflict şi a rezultatului la care se ajunge, astfel că, nu vom fi nevoiţi sa sa ne expunem problemele şi să primim o soluţie la conflictul nostru într-o sală de judecată, asistaţi, fără voia noastră, de către cei prezenţi. Nu aşteptăm ca judecatorul să hotarasca ce parte are dreptate. Cu ajutorul profesionist al mediatorului putem rezolva elegant şi demn conflictul.   

Fie că ne adresam mediatorului atunci cand este vorba despre un divorţ, un partaj al bunurilor comune celor doi soţi, un conflict de natură contractuală intre două firme, sau chiar despre o dispută care poate atrage răspundereă penală, putem ajunge la un rezultat just si echilibrat care, odata consemnat în scris, poate fi supus verificării instanţei conform articolului 271 din Codul de Procedură Civilă, atunci cand părţile au nevoie ca înţelegerea lor să fie titlu executoriu pentru a-l pune in aplicare in cazul in care vreuna dintre ele se razgandeşte ulterior.

Astfel, medierea poate fi utilizată în toate cazurile în care, potrivit legii, părţile pot încheia un acord cu respectarea dispoziţiilor de ordine publică.

---

Secretele participării noastre în conflicte

Suntem ciudaţi... Simpatici, dar ciudaţi... Ne mirăm că ajungem, mereu, implicaţi în conflictele vieţii noastre, deşi declarăm ca nu dorim asta.

Vă invit, în continuare, să reflectăm asupra contribuţiei noastre la perpetua prezenţă în situaţii conflictuale. De data aceasta, doar asupra a trei elemente.

În primul rând, avem o mare problema cu ascultarea. La întrebarea dacă noi ştim să ascultăm, răspunsul este, categoric, negativ.

Peste zece ani de practică şi perfecţionare în analiza conflictelor, intervenţii de mediere, formare, psihoterapie, şi alte activităţi asociate, m-au dus la concluzia că recomandarea de a vorbi de doua ori mai puţin decât ascultăm, (pentru că avem două urechi şi o singură gură), nu este pentru noi. În disputele din cotidian, accentul cade pe impunerea vorbelor noastre asupra celorlalţi. Trist, dar e adevărat.

Faptul că unele persoane nu ştiu să comunice, despre ei, nu e o scuză, sau un argument pentru impunerea propriilor idei şi opinii. De cele mai multe ori, vorbim şi pentru ceilalţi, iar cauza e faptul că nu diferenţiem între propria persoană şi cel de lângă noi.

Ce contează ce vrea, sau ce spune, sau ce îşi doreşte... „Eu ştiu, mai bine, ce ţi se cuvine, şi ce şi se potriveşte.”, „Nu comenta..., doar ascultă”.

Un alt secret, care tulbură existenţa noastră în conflicte, se referă la personificarea disputei. Cum apare scânteia şi totul explodează în conflict, cum nu mai acceptăm, respectuos, pe celălalt. Subiectul e mai puţin important decât persoana cealaltă, iar preocuparea, pentru problemă şi soluţiile ei, se stinge, supusă spiritului de luptă cu duşmanul. E mai antrenant, fascinant şi stabileşte ierarhii. E laitmotivul educaţiei formale, ale culturii şi vieţii sociale. Uităm ca acesta e om, cu nevoile, trăirile şi interesele sale. Multe atribute similare cu ale noastre.

„De ce să trec peste ce zice?”, „Aşa face de fiecare dată... Îl ştiu eu/ o ştiu eu”, „E vina ta...”, „El a început...”, „Sunteţi iresponsabilă, ca de obicei...”, „Eşti un laş...” sunt exemple inofensive. Altele sunt mult mai grele, culminând cu agresivitate fizică şi verbală.

Nici proasta administrare a emoţiilor nu ne ajută. Limitele se manifestă printr-un vocabular redus al identificării propriilor emoţii, al recunoaşterii şi denumirii corespunzatoare. Ca şi cum nu sunt ale noastre şi suntem singurii responsabili de asumarea lor.  Suntem obişnuiţi să le folosim ca şi o armă de manipulare a celorlalţi, fie prin învinovăţirea acestora de ceea ce simţim, fie prin practicarea unui şantaj, de genul beneficii la schimb cu emotii: „Din cauza ta mă simt rău”, „Mă enervezi”, „Eşti rău” sau „Dacă..., te iubesc...”, „Voi fi fericit, dacă...” Nici pe ale lui/ei nu le recunoaştem. Cum îndrăznesc să aibă emoţii şi stări? Cine le-a dat voie?

Ultimul secret, pe care vi-l destăinui, este o soluţie. Neutră, imparţială, distinctă, confidenţială, convenabilă şi accesibilă, instituţia mediatorului clarifică implicarea dumneavoastră în conflicte şi vă ajută să protejaţi relaţiile care contează.

---

De-a joaca serioasă în rezolvarea conflictelor

O ceartă pentru locul de parcare, împărţirea între fraţi a unor bunuri moştenite, împărţirea bunurilor prin partaj în urma unui divorţ, litigiile dintre doi parteneri de afaceri şi multe alte conflicte ce afectează viaţa fiecăruia sunt tratate ca şi terenuri de joacă de către mediatori. Aceştia le privesc ca aplicaţii, exerciţii de transformare din situaţii tensionate în repere de armonie şi înţelegere pentru întărirea relaţiilor umane. 

Ferindu-se cu măiestrie de tentaţiile părtinitoare pentru unul sau celălalt dintre combatanţi şi fără să aibă ceva de câştigat din obiectul dezacordului, mediatorul reuşeşte să-i ţină totuşi la aceeaşi masă. Conducând flexibil şi amiabil disputa, el pare că respectă nişte reguli doar de el ştiute. Uneori îi lasă să se certe, alteori îi ascultă pe rând, mai adresează întrebări, alteori vorbeşte ca pentru el despre conflict şi persoanele implicate, încercând să înţeleagă cât mai bine povestea din ambele puncte de vedere.

În sala de lucru nu trebuie să fie nimic care să deranjeze. Până şi masa e rotundă, iar jucătorii sunt egal distanţaţi faţă de mediator. Mult respect şi demnitate iradiază asupra celor doi.

O clarificare esenţială se desprinde: problema e problemă, iar oamenii sunt oameni. Când e vorba de conflict, amestecul reacţiilor umane şi confuzia asupra problemei e dinamită curată, suferinţă şi tensiune. Separarea aceasta nu este întâmplătoare, ci mişcă lucrurile într-o anumită direcţie.

Dar nici cu problema, adică tocmai cu obiectul disputei, lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Odată descoperit miezul problemei, personajul facilitator îi invită pe cei doi să-şi declare interesele. Nu interese în sens peiorativ, ci intenţiile lor asumate ca şi preocupări de răspuns civilizat la propriile nevoi. Dacă aceste interese sunt separate, lucrurile sunt clare, dar dacă interesele asociate disputei sunt comune, procesul de transformare a conflictului continuă.

Enervant e că domnul mediator nu vrea să dea soluţia, pentru că el nu se consideră arbitru sau judecător, şi îi încurajează pe parteneri să descopere anumite soluţii pe baza intereselor lor comune. Soluţiile, selectarea şi negocierea acestora aparţin tot părţilor implicate.

Redactarea acordului, măcar pe asta, o face mediatorul. Altfel, vorbeşte frumos, ascultă, verifică şi se asigură că fiecare parte implicată în proces găseşte un răspuns viabil la problema sa, că are deci interesul satisfăcut în acordul final.

Foştii combatanţi învaţă să fie de acord că pot să fie în dezacord unul faţă de celălalt, cu privire la anumite idei şi la altele. Dezacordul e sănătos, iar acordul este susţinut doar de lucrurile în care cred amândoi.

Mai află cei doi că indiferent dacă s-au înţeles sau nu, cuprinsul acordului şi numele lor rămân confidenţiale. Marfă joaca asta cu medierea!

Şi totuşi, a fi mediator este o profesie în România.
Sursa: alege medierea