Încă
de la începuturile civilizaţiei umane, omenirea a fost preocupată să prevină
situaţiile conflictuale apărute între semenii lor.
Pe lângă preocuparea individuală şi de familie, în prevenirea unor posibile apariţii conflictuale a apărut şi ideea unei modalităti de soluţionare a acestora numită mediere.
”Gustul de ceartă e o nebunie, căci fiind cu mintea la pierderile duşmanului nostru, scăpăm din vedere propriile noastre interese” – spunea Democrit.
Din anul 2006 şi până în prezent, Legea nr. 192/2006 a suferit diferite completări şi modificări, ultima modificare, de fapt şi cea mai importantă modificare, este introducerea de la 1 octombrie 2012 a obligativităţii introducerii informării ca procedură prealabila obligatorie(Legea nr. 115/2012 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator). Practic justiţiabilul este ”ţinut”, înainte de a se prezenta la instanţă, să treacă mai întâi pe la mediator pentru a se informa cu privire la existenţa unei noi proceduri de rezolvare a conflictului pe cale amiabilă, urmând a se hotărî dacă să urmeze în continuare această procedură sau să revină înapoi la judecată.
De cand cu aparitia Legii nr.115/2012, as putea spune ca multi juristi confunda cu vointa sau cu rea vointa, aceasta informare obligatorie cu ideea de mediere obligatorie!
Exista voci in randul altor profesii liberale ce considera informarea obligatorie ca fiind o piedica pusă cetateanului privind accesul liber la justitie al acestuia.Din punctul meu de vedere, nu exista si nu va exista niciodata mediere obligatorie!Nu poti obliga niciodata doua părţi aflate in conflict să urmeze procedura medierii, mai ales dacă ele doresc dreptatea şi nu împăcarea.
Cu toate astea, istoria ma contrazice.
Undeva candva, in negura timpurilor, aflam despre una din cele mai interesante “medieri obligatorii” din România, daca o putem numi aşa, mediere obligatorie pe care o întâlnim în perioada 1500-1800 în jurul localităţii-cetate Biertan, centrul social şi economic al regiunii Două Scaune.
Din cele 7 turnuri pe care cetatea le avea, unul se numea Turnul Îndrăgostiţilor sau Camera Divorţului şi era destinat împăcării soţilor ce doreau să divorţeze.
Interesantă era metoda de împacare a acestora.
Metoda locală de a împaca îndragostiţii certaţi era “brevetată” de preoţii din cetate.
Soţii erau închişi într-o cameră îngustă, cu un singur pat, un singur scaun, doar o lingură, o masă, o farfurie, fără cuţit, primind doar pâine şi apă. Astfel, cei doi erau nevoiţi să convieţuiască, împărţind totul.
Soţii dornici să divorţeze, erau înspăimântaţi de ideea şi ruşinea de a ajunge în acel loc, încât le pierea pofta de a divorţa.
Dacă erau totuşi cupluri care se certau şi intenţionau să divorţeze, comunitatea cerea închiderea lor în acel turn, timp de 2-4 saptamani, unde pentru a reaprinde flacăra iubirii, soţii erau lăsaţi singuri în cameră şi erau nevoiţi să împartă absolut totul.
Se spune că, în acele circumstanţe, în 300 de ani, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărârea
Specializarea în domeniul soluţionării litigiilor, dar şi aglomerarea cu dosare a făcut ca judecătorul român să se limiteze la aplicarea într-un mod strict a normelor procedurale cu scopul de a pronunţa o soluţie tranşantă la sfârşitul procedurii.Retragerea uneori a plângerii prealabile (în materie penală) sau încheierea unor tranzacţii (în materie civilă) au loc mai degrabă accidental şi, oricum, sunt mecanisme care se desfăşoară
Revenind la obligativitatea informarii, legiutorul, prin introducerea acestei obligativitati a avut in vedere atat interesul cetateanului, cat si interesul instantelor judecatoresti din Romania.
Atât teoreticienii cât şi practicienii, îi recunosc în prezent potenţialul enorm ca proces confidenţial, cu un cost redus de timp şi resurse, bazat pe o inter-relaţionare care le conferă părţilor afectate controlul asupra conflictului şi finalizat adesea într-un grad mult mai satisfăcător decât litigiile judiciare obişnuite.
Medierea vazuta prin ochii Ministerului de Justitie este o modalitate alternativa de solutionare a disputelor pe cale amiabila, nicidecum o modalitate obligatorie.Constientizarea “fortata” a cetateanului cu privire la avantajele si procedura medierii, este considerata de cei care au introdus aceasta prevedere ca fiind o cale ce poate aduce mari satisfactii, atat cetateanului ca posibil viitor justitiabil, cat si instantelor judecatoresti aglomerate de numarul imens de dosare.
Faptul ca instanta, trimite obligatoriu justitiabilul la informarea obligatorie, asta nu inseamna ca il si obliga sa urmeze aceasta procedura.
Inchei prin a spune ca atat timp cat aceasta informare este gratuita si atat timp cat el, justititabilul, este cel care va alege ce va face in continuare, nu putem vorbi de o mediere obligatorie sau de o ingradire a liberului acces la justitie al cetateanului, ci mai degraba de un ajutor dat din partea justitiei, privind alternativa justitiabilului de a se impaca sau de a-si cere dreptate.
mediator Nicolae Dediu
Pe lângă preocuparea individuală şi de familie, în prevenirea unor posibile apariţii conflictuale a apărut şi ideea unei modalităti de soluţionare a acestora numită mediere.
”Gustul de ceartă e o nebunie, căci fiind cu mintea la pierderile duşmanului nostru, scăpăm din vedere propriile noastre interese” – spunea Democrit.
Din anul 2006 şi până în prezent, Legea nr. 192/2006 a suferit diferite completări şi modificări, ultima modificare, de fapt şi cea mai importantă modificare, este introducerea de la 1 octombrie 2012 a obligativităţii introducerii informării ca procedură prealabila obligatorie(Legea nr. 115/2012 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator). Practic justiţiabilul este ”ţinut”, înainte de a se prezenta la instanţă, să treacă mai întâi pe la mediator pentru a se informa cu privire la existenţa unei noi proceduri de rezolvare a conflictului pe cale amiabilă, urmând a se hotărî dacă să urmeze în continuare această procedură sau să revină înapoi la judecată.
De cand cu aparitia Legii nr.115/2012, as putea spune ca multi juristi confunda cu vointa sau cu rea vointa, aceasta informare obligatorie cu ideea de mediere obligatorie!
Exista voci in randul altor profesii liberale ce considera informarea obligatorie ca fiind o piedica pusă cetateanului privind accesul liber la justitie al acestuia.Din punctul meu de vedere, nu exista si nu va exista niciodata mediere obligatorie!Nu poti obliga niciodata doua părţi aflate in conflict să urmeze procedura medierii, mai ales dacă ele doresc dreptatea şi nu împăcarea.
Cu toate astea, istoria ma contrazice.
Undeva candva, in negura timpurilor, aflam despre una din cele mai interesante “medieri obligatorii” din România, daca o putem numi aşa, mediere obligatorie pe care o întâlnim în perioada 1500-1800 în jurul localităţii-cetate Biertan, centrul social şi economic al regiunii Două Scaune.
Din cele 7 turnuri pe care cetatea le avea, unul se numea Turnul Îndrăgostiţilor sau Camera Divorţului şi era destinat împăcării soţilor ce doreau să divorţeze.
Interesantă era metoda de împacare a acestora.
Metoda locală de a împaca îndragostiţii certaţi era “brevetată” de preoţii din cetate.
Soţii erau închişi într-o cameră îngustă, cu un singur pat, un singur scaun, doar o lingură, o masă, o farfurie, fără cuţit, primind doar pâine şi apă. Astfel, cei doi erau nevoiţi să convieţuiască, împărţind totul.
Soţii dornici să divorţeze, erau înspăimântaţi de ideea şi ruşinea de a ajunge în acel loc, încât le pierea pofta de a divorţa.
Dacă erau totuşi cupluri care se certau şi intenţionau să divorţeze, comunitatea cerea închiderea lor în acel turn, timp de 2-4 saptamani, unde pentru a reaprinde flacăra iubirii, soţii erau lăsaţi singuri în cameră şi erau nevoiţi să împartă absolut totul.
Se spune că, în acele circumstanţe, în 300 de ani, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărârea
Specializarea în domeniul soluţionării litigiilor, dar şi aglomerarea cu dosare a făcut ca judecătorul român să se limiteze la aplicarea într-un mod strict a normelor procedurale cu scopul de a pronunţa o soluţie tranşantă la sfârşitul procedurii.Retragerea uneori a plângerii prealabile (în materie penală) sau încheierea unor tranzacţii (în materie civilă) au loc mai degrabă accidental şi, oricum, sunt mecanisme care se desfăşoară
Revenind la obligativitatea informarii, legiutorul, prin introducerea acestei obligativitati a avut in vedere atat interesul cetateanului, cat si interesul instantelor judecatoresti din Romania.
Atât teoreticienii cât şi practicienii, îi recunosc în prezent potenţialul enorm ca proces confidenţial, cu un cost redus de timp şi resurse, bazat pe o inter-relaţionare care le conferă părţilor afectate controlul asupra conflictului şi finalizat adesea într-un grad mult mai satisfăcător decât litigiile judiciare obişnuite.
Medierea vazuta prin ochii Ministerului de Justitie este o modalitate alternativa de solutionare a disputelor pe cale amiabila, nicidecum o modalitate obligatorie.Constientizarea “fortata” a cetateanului cu privire la avantajele si procedura medierii, este considerata de cei care au introdus aceasta prevedere ca fiind o cale ce poate aduce mari satisfactii, atat cetateanului ca posibil viitor justitiabil, cat si instantelor judecatoresti aglomerate de numarul imens de dosare.
Faptul ca instanta, trimite obligatoriu justitiabilul la informarea obligatorie, asta nu inseamna ca il si obliga sa urmeze aceasta procedura.
Inchei prin a spune ca atat timp cat aceasta informare este gratuita si atat timp cat el, justititabilul, este cel care va alege ce va face in continuare, nu putem vorbi de o mediere obligatorie sau de o ingradire a liberului acces la justitie al cetateanului, ci mai degraba de un ajutor dat din partea justitiei, privind alternativa justitiabilului de a se impaca sau de a-si cere dreptate.
mediator Nicolae Dediu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu