.jpg)
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 11 aprilie 2013(1)
Cauza C‑492/11
Ciro Di Donna
împotriva
Società Imballaggi Metallici Salerno Srl (SIMSA)
(cerere de decizie preliminară formulată de Giudice di Pace di Mercato S. Severino, Italia)
„Directiva 2008/52/CE – Medierea în cauzele civile – Procedură de mediere obligatorie – Accesul la justiție – Protecție jurisdicțională efectivă”
I – Introducere
1. Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială(2).
2. Rațiunea întrebărilor preliminare este reprezentată de reglementările italiene adoptate pentru transpunerea acestei directive(3), care prevăd o procedură de mediere pentru anumite litigii civile. Încercarea de mediere era în aceste cazuri, potrivit dreptului italian, o condiție esențială pentru admisibilitatea unei cereri introductive ulterioare. În plus, dreptul italian cuprindea prevederi referitoare la efectele unei proceduri de mediere asupra unei proceduri în justiție ulterioare. Astfel, era posibil pentru un judecător, de exemplu, din cauza neparticipării la o procedură obligatorie de mediere, să
deducă prezumții și indicii împotriva părții care nu a participat la procedură.
deducă prezumții și indicii împotriva părții care nu a participat la procedură.
3. Pentru instanța de trimitere se pune întrebarea dacă un astfel de sistem este compatibil cu dreptul Uniunii și în special cu Directiva privind medierea.
4. După încheierea fazei scrise în fața Curții, Curtea Constituțională italiană a pronunțat o hotărâre prin care un mare număr de prevederi ale DL 28/2010 au fost declarate neconstituționale, printre care și prevederea care impunea organizarea unei proceduri de mediere. Așadar, se pune întrebarea dacă între timp trimiterea preliminară nu a rămas fără obiect.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
5. În prezenta speță, cadrul normativ al Uniunii îl constituie Directiva 2008/52. Domeniul său de aplicare este stabilit în articolul 1, care prevede printre altele:
„(1) Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurile judiciare.
[...]”
6. Articolul 3 din Directiva privind medierea se intitulează „Definiții” și prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
(a) «mediere» înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părți într‑un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau impus de instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru.
Aceasta include medierea efectuată de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude demersurile instanței sau ale judecătorului sesizat de a soluționa litigiul pe parcursul procedurilor judiciare privind litigiul în cauză; [...]”
B – Dreptul italian
7. Directiva privind medierea a fost transpusă în dreptul italian prin DL 28/2010(4). Articolul 5 din acesta prevede că, în anumite cazuri, o procedură de mediere este o condiție de admisibilitate a cererii introductive. Alineatul (1) are următorul cuprins:
„(1) Oricine dorește să acționeze în justiție cu privire la un litigiu în materie de coproprietate, drepturi reale, diviziune, moștenire, acorduri de familie, închiriere, comodat, închiriere de întreprinderi, despăgubiri pentru prejudiciile care rezultă din circulația vehiculelor și a bărcilor, din răspunderea medicală și din defăimarea prin intermediul presei sau al altor mijloace de publicitate, contracte de asigurări, bancare și financiare trebuie să îndeplinească în prealabil procedura de mediere în temeiul prezentului decret [...]. Desfășurarea procedurii de mediere este o condiție de admisibilitate a procedurii. [...] În cazul în care instanța constată că medierea a început deja, dar nu s‑a încheiat fixează următoarea ședință după expirarea termenului prevăzut la articolul 6. În mod similar, atunci când medierea nu s‑a desfășurat, acordă părților termenul de cincisprezece zile pentru depunerea cererii de mediere. [...]”
8. Articolul 6 din DL 28/2010 reglementează durata procedurii de mediere și prevede:
„(1) Durata procedurii de mediere nu depășește patru luni
[...]”
9. Articolul 8 cuprinde reglementări privind desfășurarea procedurii și prevede la alineatul (5) următoarele:
„(5) Din neparticiparea, fără motive întemeiate, la procedura de mediere, instanța poate deduce prezumții și indicii în procedura ulterioară, în temeiul articolului 116 alineatul 2 din Codul de procedură civilă. Instanța obligă partea constituită care, în cazurile prevăzute la articolul 5, nu a participat la procedura de mediere fără motive justificate la plata către bugetul de stat a unei sume egale cu taxa judiciară datorată pentru judecată.”
10. Articolul 11 privește reglementarea litigiilor în cadrul medierii și prevede:
„(1) Dacă s‑a ajuns la un acord amiabil, mediatorul întocmește procesul‑verbal, la care se anexează textul acordului. În cazul în care nu s‑a ajuns la un acord, mediatorul poate formula o propunere de conciliere. În orice caz, mediatorul formulează o propunere de conciliere dacă părțile solicită în comun acest lucru, în orice moment al procedurii. Înainte de formularea propunerii, mediatorul informează părțile cu privire la posibilele consecințe prevăzute la articolul 13.
(2) Propunerea de conciliere este comunicată părților în scris. Părțile transmit mediatorului, în scris și în termen de șapte zile, acceptarea sau respingerea propunerii. În lipsa unui răspuns în acest termen, propunerea este considerată respinsă. Cu excepția cazului în care părțile convin altfel, propunerea nu poate conține nicio referire la declarațiile făcute sau la informațiile dobândite în cursul procedurii .
[...]
(4) În cazul în care concilierea eșuează, mediatorul întocmește procesul‑verbal indicând propunerea; procesul‑verbal este semnat de părți și de mediator, care certifică semnăturile părților sau incapacitatea lor de a semna. În același proces‑verbal, mediatorul atestă neparticiparea uneia din părți la procedura de mediere.
(5) Procesul‑verbal se depune la secretariatul organismului, iar o copie a acestuia se eliberează părților care o solicită.”
11. Articolul 13 reglementează cheltuielile procedurii de mediere:
„(1) Atunci când hotărârea instanței corespunde în totalitate conținutului propunerii, instanța exclude recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câștig de cauză și care a refuzat propunerea, referitoare perioada ulterioară formulării acesteia, și o obligă la rambursarea cheltuielilor suportate de partea care a căzut în pretenții, pentru aceeași perioadă, precum și la plata către bugetul de stat a unei sume de aceeași valoare cu cea a taxei judiciare datorate .Articolele 92 și 96 din Codul de procedură civilă rămân aplicabile. Dispozițiile prezentului alineat se aplică de asemenea cheltuielilor pentru remunerația acordată mediatorului și pentru onorariul datorat expertului, potrivit articolului 8 alineatul (4).
Atunci când hotărârea instanței nu corespunde în totalitate conținutului propunerii, instanța, în cazul în care există motive serioase și excepționale, poate exclude totuși recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câștig de cauză pentru remunerația acordată mediatorului și pentru onorariul datorat expertului, potrivit articolului 8 alineatul (4).”
C – Hotărârea Curții Constituționale italiene
12. La 24 octombrie 2012, Curtea Constituțională italiană a pronunțat hotărârea nr. 272/2012, prin care a declarat neconstituționale anumite părți din DL 28/2010, și anume articolul 5 alineatul (1), articolul 8 alineatul (5), precum și articolul 13 (cu excepția referirii cuprinse în această prevedere la articolele 92 și 96 din Codul de procedură civilă italian, care însă nu prezintă interes în prezenta cauză).
III – Situația de fapt și întrebările preliminare
13. Procedura principală are ca obiect o cerere de despăgubire pentru prejudiciul rezultat dintr‑o faptă ilicită. Vehiculul domnului Ciro Di Donna a fost avariat de un motostivuitor al SIMSA srl(5) pe terenul acestei întreprinderi. SIMSA nu contestă accidentul și nici răspunderea sa, însă consideră că asigurătorul său ar trebui să suporte prejudiciul, motiv pentru care nu a fost efectuată până în prezent nicio plată către domnul Di Donna. În lipsa posibilității unei acțiuni directe împotriva asigurătorului, domnul Di Donna a formulat o acțiune în despăgubiri împotriva SIMSA. SIMSA a solicitat amânarea primei proceduri orale pentru a‑l putea introduce în cauză pe asigurătorul său.
14. Instanța de trimitere arată că, înainte de introducerea în cauză, potrivit articolului 5 alineatul (1) din DL 28/2010, ar trebui să aibă loc o procedură de mediere între SIMSA și asigurător. Instanța își pune problema care este termenul pe care trebuie să îl aibă în vedere pentru stabilirea datei primei proceduri orale – numai termenul de 45 de zile prevăzut de dreptul procesual civil italian în cazul unei introduceri în cauză sau, în plus, și termenul de patru luni prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din DL 28/2010 ca fiind durata maximă a procedurii de mediere.
15. Părțile se plâng de prelungirea corelativă inadecvată a duratei procedurii. La cererea SIMSA, care a exprimat îndoieli privind compatibilitatea DL 28/2010 cu Directiva privind medierea, Giudice di Pace di Mercato S. Severino a adresat Curții de Justiție următoarele întrebări:
„Articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, principiul general al dreptului Uniunii de protecție jurisdicțională efectivă și, în general, dreptul Uniunii în ansamblul său se opun introducerii în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene a unei reglementări, precum cea instituită în Italia prin Decretul legislativ nr. 28/2010 și prin Decretul ministerial nr. 180/2010, astfel cum a fost modificat prin Decretul ministerial nr. 145/2011, potrivit căreia:
1) instanța poate deduce în procedura ulterioară prezumții și indicii împotriva părții care nu a participat, fără motive întemeiate, la o procedură de mediere obligatorie?
2) instanța trebuie să excludă recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câștig de cauză și care a refuzat o propunere de conciliere, referitoare la perioada ulterioară formulării acesteia, și trebuie să o oblige la rambursarea cheltuielilor suportate de partea care a căzut în pretenții pentru aceeași perioadă, precum și la plata către bugetul de stat a unei alte sume egale cu cea plătită deja pentru impozitul datorat (taxa judiciară), dacă hotărârea instanței în cauza introdusă după formularea propunerii refuzate corespunde în totalitate conținutului acestei propuneri?
3) instanța, în cazul în care există motive serioase și excepționale, poate exclude recuperarea cheltuielilor suportate de partea care a avut câștig de cauză pentru remunerația acordată mediatorului și pentru onorariul datorat expertului, chiar dacă hotărârea instanței nu corespunde în totalitate conținutului propunerii?
4) instanța trebuie să oblige la plata către bugetul de stat a unei sume egale cu taxa judiciară datorată pentru judecată partea care nu a participat la procedura de mediere fără un motiv întemeiat?
5) mediatorul poate sau, mai mult, trebuie să formuleze o propunere de conciliere chiar fără acordul părților și chiar în cazul neparticipării părților la procedură?
6) termenul în care trebuie să se încheie încercarea de mediere poate ajunge până la patru luni?
7) chiar după expirarea termenului de patru luni de la începerea procedurii, acțiunea va putea fi formulată numai după depunerea la secretariatul organismului de mediere a procesului‑verbal privind lipsa acordului, întocmit de mediator, cu menționarea propunerii refuzate?
8) nu este exclus ca procedurile de mediere să se înmulțească – cu consecința înmulțirii termenelor de soluționare a litigiului – ori de câte ori există noi cereri formulate legal în cadrul aceleiași proceduri judiciare care a început între timp?
9) costul procedurii de mediere obligatorie este de cel puțin două ori mai mare decât cel al procesului judiciar pe care procedura de mediere urmărește să îl evite, iar disproporția crește exponențial odată cu creșterea valorii litigiului (costul medierii poate deveni de șase ori mai mare față de costul procesului judiciar) sau odată cu creșterea complexității sale (în acest ultim caz fiind necesară numirea unui expert, care trebuie retribuit de părțile implicate în procedură, care să îl ajute pe mediator în litigiile care presupun competențe tehnice specifice, fără ca raportul tehnic întocmit de expert sau informațiile obținute de acesta să poată fi folosite în cadrul unei proceduri ulterioare)?”
IV – Procedura în fața Curții
16. După încheierea procedurii scrise în fața Curții, a fost pronunțată hotărârea Curții Constituționale italiene nr. 272/2012, prin care au fost declarate neconstituționale anumite prevederi ale DL 28/2010, printre care cea privind obligativitatea organizării unei proceduri de mediere înainte de introducerea unei acțiuni în justiție.
17. În acest context, Curtea a solicitat instanței de trimitere, prin scrisoarea din 14 decembrie 2012, să clarifice în ce mod influențează hotărârea Curții Constituționale italiene cererea de decizie preliminară și procedura principală. Instanța de trimitere a răspuns, prin avizul din 17 ianuarie 2013, că interesul său de a primi un răspuns la întrebările preliminare din partea Curții se menține. Instanța nu a făcut alte comentarii privind efectele hotărârii Curții Constituționale italiene și privind motivele menținerii cererii sale.
18. Guvernele italian, francez și austriac, precum și Comisia Europeană au participat la procedura în fața Curții.
V – Apreciere juridică
19. Există îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Comisia a explicat în mod plauzibil că unele dintre întrebările preliminare au caracter ipotetic. În special, nu este evident în ce fel modalitățile unei proceduri de mediere au importanță, spre exemplu în ceea ce privește costurile, pentru decizia referitoare la litigiul principal. Instanța de trimitere a precizat numai, ca răspuns la întrebarea Curții cu privire la importanța deciziei asupra întrebărilor adresate, că trebuie să decidă în legătură cu stabilirea termenelor pentru procedura orală și să determine dacă durata procedurii de mediere trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului.
20. Cu privire la întrebarea dacă, din acest motiv, cererea de decizie preliminară – cel puțin în parte – era deja, de la început, inadmisibilă, aceasta poate rămâne deschisă. Astfel, informațiile de care dispune Curtea arată că, după pronunțarea hotărârii Curții Constituționale italiene, întrebările preliminare au în orice caz o natură ipotetică.
21. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta și instanțele naționale, astfel cum se prevede la articolul 267 TFUE, numai instanțele care sunt sesizate cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe o hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții(6). În consecință, din moment ce întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi din dreptul Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Aceasta poate să respingă o cerere de decizie preliminară a unei instanțe naționale numai în cazul în care este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii solicitată de aceasta nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, în cazul în care problema este de natură ipotetică ori în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate(7).
22. În mod excepțional, este totuși de competența Curții să examineze condițiile în care este sesizată de instanța națională(8). Astfel, spiritul de colaborare care trebuie să prevaleze în trimiterile preliminare presupune ca, la rândul său, instanța națională să respecte funcția încredințată Curții, care este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice(9).
23. Instanța de trimitere a răspuns la întrebare numai că este încă interesată de răspunsul Curții la cererea sa de decizie preliminară, însă nu a precizat în continuare din ce motiv întrebările preliminare adresate sunt relevante pentru soluționarea litigiului principal după pronunțarea hotărârii Curții Constituționale italiene. Informațiile aflate la dispoziția Curții arată cu atât mai mult că întrebările adresate au numai caracter ipotetic. Astfel, fie acestea se referă în mod nemijlocit la dispozițiile DL 28/2010 care au fost declarate neconstituționale, fie nu mai prezintă importanță pentru soluționarea litigiului principal după dispariția obligației de a pune în aplicare o procedură de mediere înainte de depunerea cererii introductive. Nu există indicii că normele în discuție ar putea fi în continuare relevante pentru procedura principală în pofida faptului că au fost declarate neconstituționale. De altfel, o altă instanță italiană a retras o cerere de decizie preliminară similară care privea de asemenea interpretarea Directivei privind medierea în contextul prevederilor italiene abrogate de Curtea Constituțională(10).
Cu privire la prima‑a patra întrebare preliminară
24. Prin intermediul primelor patru întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă anumite măsuri pe care le poate adopta în temeiul DL 28/2010 sunt compatibile cu Directiva privind medierea, respectiv cu celelalte prevederi ale dreptului Uniunii. Întrebările se referă exclusiv la prevederi care au fost declarate neconstituționale. Problema compatibilității cu dreptul Uniunii a măsurilor menționate în primele patru întrebări are numai un caracter ipotetic și nu mai necesită un răspuns din partea Curții.
25. Astfel, prima întrebare se referă la posibilitatea ca, în litigiul subsecvent unei medieri, instanța națională să deducă prezumții și indicii împotriva unei părți atunci când această parte nu a participat, fără motive întemeiate, la o procedură de mediere obligatorie. Această posibilitate era prevăzută la articolul 8 alineatul (5) prima teză din DL 28/2010, dispoziție care a fost declarată neconstituțională.
26. A doua întrebare preliminară se referă la articolul 13 alineatul (1) din DL 28/2010, care prevedea că instanța competentă poate impune suportarea costurilor procedurii părții care a avut câștig de cauză atunci când această parte a respins o propunere a mediatorului care este în concordanță cu decizia finală a instanței. Articolul 13 alineatul (1) a fost de asemenea declarat neconstituțional.
27. Prin intermediul celei de a treia întrebări se urmărea să se stabilească dacă este compatibil cu dreptul Uniunii faptul că instanța națională, pentru motive serioase și excepționale, poate decide excluderea recuperării cheltuielilor suportate de partea care a avut câștig de cauză pentru remunerația acordată mediatorului și pentru onorariul datorat expertului, chiar dacă hotărârea cu care se încheie procedura jurisdicțională nu corespunde în totalitate conținutului propunerii mediatorului. Această prevedere era cuprinsă în articolul 13 alineatul (2) din DL 28/2010, care a fost de asemenea declarat neconstituțional.
28. Și a patra întrebare a rămas lipsită de obiect. Aceasta se referă la norma cuprinsă în articolul 8 alineatul (5) a doua teză din DL 28/2010, declarată neconstituțională, care prevedea plata către bugetul de stat a unei sume egale cu taxa judiciară datorată pentru judecată de către partea care nu a participat la procedura de mediere fără un motiv întemeiat.
Cu privire la a cincea‑a noua întrebare preliminară
29. Răspunsul la celelalte întrebări preliminare este de asemenea, după pronunțarea hotărârii Curții Constituționale italiene, lipsit de relevanță pentru soluționarea litigiului principal. Întrebările a cincea‑a noua se referă la modalitățile de desfășurare și de încheiere a unei proceduri de mediere, la durata, precum și la costurile aferente acesteia, ridicând problema unei proceduri de mediere obligatorii. Cu toate acestea, nu este evident că în speță trebuie să aibă loc o procedură de mediere.
30. Având în vedere neconstituționalitatea articolului 5 alineatul (1) din DL 28/2010, părțile nu mai sunt obligate să participe la o procedură de mediere. După cum rezultă din cererea de decizie preliminară, ele nu au de asemenea niciun interes să desfășoare o asemenea procedură în mod voluntar. Dimpotrivă, invocă o prelungire inadecvată a duratei procedurii pe care ar implica‑o o mediere. Din informațiile aflate la dispoziția Curții rezultă că trebuie să aibă loc o procedură de mediere numai atunci când există această obligație pentru părți potrivit dreptului italian.
31. În consecință, Curtea este sesizată cu o cerere de decizie preliminară care a rămas fără obiect ca urmare a modificării împrejurărilor juridice. Curtea ar trebui, așadar, să se pronunțe în sensul că nu mai este necesar să răspundă la întrebările preliminare. Se va lua astfel în considerare faptul că întrebările preliminare nu erau inadmisibile de la început, ci au rămas fără obiect după depunerea cererii de decizie preliminară, dar nu au fost retrase de instanța de trimitere(11).
VI – Concluzie
32. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Giudice di Pace di Mercato S. Severino după cum urmează:
„Nu mai este necesar să se răspundă la întrebările preliminare.”
1 – Limba originală: germana.
2 – JO L 136, p. 3 (denumită în continuare „Directiva privind medierea”).
3 – Decretul legislativ (Decreto legislativo) nr. 28 din 4 martie 2010 de punere în aplicare a articolului 60 din Legea nr. 69/09 din 18 iunie 2009 privind medierea în cauzele civile și comerciale (denumit în continuare „DL 28/2010”).
4 – Citat la nota de subsol 3.
5 – Denumită în continuare „SIMSA”.
6 – Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, Rec., p. I‑2099, punctul 38), Hotărârea din 23 aprilie 2009, Rüffler (C‑544/07, Rep., p. I‑3389, punctul 36), Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak (C‑314/08, Rep., p. I‑11049, punctul 40), Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții (C‑310/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 25), și Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții (C‑416/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 53).
7 – Hotărârile PreussenElektra (citată la nota de subsol 6, punctul 39), Rüffler (citată la nota de subsol 6, punctul 38), Filipiak (citată la nota de subsol 6, punctul 42), Agafiței și alții (citată la nota de subsol 6, punctul 27) și Križan și alții (citată la nota de subsol 6, punctul 54).
8 – Hotărârile PreussenElektra (citată la nota de subsol 6, punctul 39), Rüffler (citată la nota de subsol 6, punctul 37) și Filipiak (citată la nota de subsol 6, punctul 41).
9 – Hotărârea din 20 ianuarie 2005, García Blanco (C‑225/02, Rec., p. I‑523, punctul 28), Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C‑409/06, Rep., p. I‑8015, punctul 38), și Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 42).
10 – A se vedea Ordonanța Curții (radiere) din 8 februarie 2013, Galioto (C‑464/11, nepublicată în Repertoriu).
11 – A se vedea în acest sens Concluziile noastre din 28 octombrie 2004 în cauza García Blanco (C‑225/02, Rec., p. I‑523, punctul 36).
Sursa: Infocuria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu