Costin Asofronie....GHID PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE PENALĂ PENTRU POLITIA JUDICIARA


Documentarul a fost elaborat pentru informarea poliţiei judiciare în vederea aplicării art. 6 din Legea nr. 370/2009 de modificare a Legii nr. 192/2006  privind medierea  şi exercitarea profesiei de mediator.
1.Introducere
În scopul restabilirii echilibrului şi ordinii sociale perturbate de un conflict între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, inclusiv statul, s-au născut de-a lungul timpului mai multe moduri alternative de soluţionare a litigiilor (ADR în engl.) faţă de apelarea la un organ judiciar sau o instanţă de judecată. Între acestea se numără din anul 2006 şi medierea, alături de negociere, arbitraj, conciliere, recurs administrativ, tranzacţie.
Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
Această modalitate are şanse mai mari să stingă conflictul, pe baza intereselor şi nevoilor părţilor, pentru că soluţia este negociată şi stabilită de părţi, ea include avantaje pentru ambele, asigură astfel motive puţine de contestare a soluţiei sau de reluare a conflictului, iar pe deasupra, folosirea sistematică a medierii la conflictele de mai mică amploare poate contribui la construirea unui climat social mai puţin tensionat prin păstrarea/ relansarea  relaţiilor de colaborare între părţile între care a intervenit conflictul.
Rezolvarea clasică a conflictului, prin aducerea litigiului în faţa instanţei de judecată şi promovarea conceptului de pierdere-câştig/de învingător-învins, nu constituie întotdeauna cel mai adecvat răspuns, de natură să ofere un remediu pentru interesele şi nevoile părţilor ajunse în stare de conflict.
Medierea pune accent pe interesele părţilor, nu pe aspectele juridice ale conflictului.
Medierea a fost introdusă în România, la nivel instituţional, prin Legea nr. 192/2006[1], dar prevederi cu privire la mediere se regăseau în legislaţia noastră şi anterior acestei legi în unele reglementări speciale, iar la 8 iunie 2008 a fost publicat primul Tablou al mediatorilor în Monitorul Oficial al României.
După succesul repurtat în ţările occidentale în peste 50 de ani de utilizare, medierea a pătruns şi în România fiind promovată mai întâi în parteneriat cu ambasada SUA într-un parteneriat cu Centru de mediere Craiova, având soluţionate deja peste 1000 de cazuri, apoi s-a dezvoltat şi în majoritatea judeţelor, în prezent existând peste 1300 mediatori autorizaţi de Consiliul de mediere, autoritatea de reglementare şi control.
Medierea, ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor, constituie una dintre temele importante şi o prioritate în cadrul Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar. În acest context, adoptarea Legii 192/2006 constituie una dintre etapele procesului de reducere a volumului de activitate a instanţelor şi în consecinţă de degrevare a acestora de numeroase cauze minore, urmărind să asigure o soluţionare satisfăcătoare a intereselor părţilor implicate în conflict, dar şi creşterea calităţii actului de justiţie, prin concentrarea asupra dosarelor complexe.
Ministerul Justiţiei promovează medierea ca pe o procedură capabilă să îmbunătăţească actul de justiţie din punct de vedere calitativ, prin degrevarea instanţelor de anumite categorii de litigii, fiind o prioritate în cadrul Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar. În ianuarie 2010 medierea a fost înscrisă în programul de guvernare ca o soluţie pentru reforma sistemului judiciar iar în prezent i s-a consacrat un capitol aparte în Strategia Ministerului Justiţiei.
     Caracterul de utilitate publică al instituţiei medierii şi implicit al grupărilor profesionale care practică medierea, este subliniat de Legea nr. 192/2006 art. 4. Acest caracter de utilitate publică se explică prin potenţialul enorm al procedurii de mediere ca alternativă la soluţionarea conflictelor pe cale judiciară. De aceea, legiuitorul a creat un sistem complex de avantaje pentru cei care optează pentru parcurgerea procedurii în cauză. De exemplu, art. 6 din Legea nr.192/2006 stipulează că “organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale vor informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii şi le pot îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea conflictelor dintre ele”, iar art. 63 dispune: “în cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre potrivit dispoziţiilor art.271 C.pr.civ. Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru investirea acesteia”.
Obiectul medierii poate fi constituit de: relaţii de familie, raporturi comerciale, locative, de muncă, de vecinătate, de coproprietate, succesiuni, executarea contractelor, protecţia consumatorilor; săvârşirea unor infracţiuni, pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Nu pot face obiectul medierii: litigiile de muncă, cu excepţia celor care fac parte din categoria conflictelor de drepturi de care părţile pot dispune din cadrul conflictelor de muncă, drepturile strict personale, (cum ar fi cele privind privind statutul persoanei), orice alte drepturi de care părţile, nu pot dispune prin convenţie sau orice alt mod admis de lege.
Mediatorii sunt persoane independente de părţi şi au obligaţia să-şi exercite profesia cu respectarea următoarelor obligaţii: să păstreze confidenţialitatea informaţiilor primite de la părţile angajate în mediere; să păstreze neutralitatea faţă de părţi şi obiectul conflictului (să nu aibe interes) şi să exercite calitatea de mediator cu imparţialitate (nepartinitor); să asigure respectarea libertăţii, demnităţii şi vieţii private a părţilor.
Mai trebuie menţionat faptul că medierea este o procedură voluntară pentru rezolvarea disputelor, cu liberul consimţământ al părţilor, acestea având dreptul de a fi informate cu privire la mediere pentru a lua deciziile în cunoştinţă de cauză, fiind în acelaşi timp libere să decidă dacă participă la mediere şi dacă acceptă acordul rezultat, au dreptul de a alege şi a accepta mediatorul. În cadrul medierii are loc un proces de negociere, cu diferenţa că părţile sunt ajutate de mediator pentru ca nu mai au capacitatea sau nu sunt în situaţia de mai negocia singure.
La mediere participă mediatorul, părţile şi eventual alte persoane în funcţie de nevoile părţilor şi acceptate de acestea (avocaţi, rude, consultanţi), cu scopul de a construi încrederea între părţi şi de a asigura eficienţa medierii.
Alt avantaj al medierii este acela că nu se desfăşoară în cadru public ca procedura juduciară şi astfel se asigură confidenţialitatea în forma stabilită de comun accord cu părţile, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.  De regulă, confidenţialitatea este păstrată şi de către părţi (cu excepţia cazului în care acestea convin altfel) şi ceilalti participanţi.
În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia potrivit art. 59, la notar sau instanţa de judecată.[2] La notar acordul poate fi autentificat, iar instanţa dă o hotărâre de expedient cu titlu executoriu.
 2. Dispoziţii speciale în legea medierii
 Medierea ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor a avut în vedere ca obiect de la primele  forme de manifestare şi conflictele de natură penală între persoane.
 În legea română medierea în materie penală a fost tratată în Capitolul VI Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte, secţiunea a 2-a, în articolele 67-70.
        Dispoziţiile acestei legi se aplică în mod corespunzător şi în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. De menţionat, că spre deosebire de alte ţări, în România nici persoana vătămată şi nici făptuitorul nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii, nici măcar ca procedură prealabilă.
        Din acest motiv, s-au făcut modificări ale art. 6 din legea nr. 192/2006 privind medierea şi exercitarea profesiei de mediator prin Legea nr. 370/2009[3] astfel că: “Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.”
         Spre deosebire de cauzele civile, legea medierii şi cea penală prevede măsura asigurării dreptului fiecărei părţi la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. De aceea, mediatorii trebuie să arate în procesul-verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii, dacă părţile au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, trebuie sa menţioneze faptul ca au renunţat expres la acestea. Deasemenea, în cazul minorilor trebuie asigurate, în mod corespunzător, garanţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea procesului penal, şi în cadrul procedurii de mediere.
        În funcţie de momentul apelării la medierii, distingem 3 situaţii:
        a) în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin împăcarea părţilor, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată.
        b) în cazul în care procedura de mediere a fost declanşata în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.
        c) în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de legea medierii, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea copiei după procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere, pe care mediatorul are obligaţia să-l comunice organului judiciar, prin care se constată că părţile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică de către mediator, la expirarea termenului de 3 luni.
            3. Plângerea prealabilă ca mod special de sesizare a organelor de urmărire penală
          Potrivit art. 279 alin. (1), punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracţiunile pe care legea le prevede în acest sens. În aceste situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost lăsată de legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate, ceea ce reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal.
          Plângerea prealabilă este tratată ca o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate şi anume, în primul rând ca o înştiinţare a organelor judiciare şi în al doilea rând ca o expresia de voinţă ca infracţiunea să fie urmărită.
          Spre deosebire de celelalte instituţii ce ţin de desfăşurarea procesului penal, instituţia plângerii prealabile are în reglementarea procesual-penală (art. 131-132 C. pen.), o natura juridică mixtă, fiind o cauză de pedepsibilitate şi procedibilitate.
          Plângerea penală este o cauza de pedepsibilitate întrucât aplicarea sancţiunii prevăzută de legea penală este condiţionată de existenţa acesteia.
            Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.
         Codul penal actual prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vatamate în cazul următoarelor infracţiuni: lovirea sau alte violenţe – art. 180; vătămarea corporală – art. 181; vătămarea corporală din culpă – art. 181 alin. (1) si (3); violarea de domiciliu – art. 192 alin (1); violarea secretului corespondenţei – art. 195; divulgarea secretului profesional – art. 196; violul – art. 197 alin. (1); furtul pedepsit la plângerea prealabilă – art. 210; abuzul de încredere – art. 213; gestiunea frauduloasă – art. 214; distrugerea – art. 217 alin. (1); abandonul de familie – art. 305; nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor – art. 307; tulburarea folosinţei locuinţei – art. 320.
          Sunt şi situaţii când în unele legi cu dispoziţii penale, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate: de exemplu art. 27 alin (2) si (4) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
          Pentru toate aceste infracţiuni plângerea prealabilă constituie o condiţie de pedepsibilitate.
         Sub aspect procesual-penal, sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu mai poate avea loc, ca urmare a abrogării art. 279 alin. (2) litera “a” prin Legea nr. 356/2006, doar începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionate de plângerea prealabilă. În aceasta situaţie, plângerea prealabilă constituie şi o condiţie de procedebilitate. De fapt, desfăşurarea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate nu numai în ceea ce priveşte declanşarea, dar şi continuarea acestuia, deoarece partea vătămată poate să-şi retragă plângerea prealabilă şi chiar să se împace cu inculpatul, de exemplu, ca urmare a apelării la mediere.
               4. Titularii plângerii prealabile
          Sfera titularilor plângerii prealabile este amplu reglementată de Codul de procedura penală. Din punctul de vedere al medierii este important să ştim pe aceşti titulari întrucât numai (tot) aceştia pot retrage plângerea prealabilă după mediere, indiferent dacă la această procedură au participat ei sau reprezentanţii lor şi au ajuns la un acord de mediere.
          Aceste reglementări fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă un caracter personal determinat, exclusiv, indivizibil şi netransmisibil, raportat la caracterul infracţiunilor pentru care Codul penal prevede că este necesară o astfel de plângere.
Titularul plângerii penale este numai persoana vătămată rezultă şi din dispoziţiile art. 131 C. pen., potrivit căruia în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
          Conform art. 131 alin. (3) C. pen., fapta care a adus o vătămare mai multor persoane va atrage raspunderea penală chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele. Potrivit alin. (4), fapta atrage răspunderea penala a tuturor participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei.
          Legea prevede posibilitatea introducerii plângerii prealabile şi de către alte persoane. Pot fi titulari ai plângerii prealabile şi copilul major pentru părintele său şi un soţ pentru celălalt soţ.
          Potrivit art. 284 alin. (2), dacă persoana vătămată este un minor sau un incapabil, plângerea prealabilă va fi introdusă de persoana îndreptăţită a reclama.
          Dispoziţiile art. 132 alin. (3) prevăd că reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu poate introduce plângere şi totodată se poate împăca cu inculpatul.
          Plângerea prealabilă poate fi formulată şi de reprezentantul legal al persoanei vătămate care potrivit legii pot fi, părinţii, tutorele, curatorul, sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie unul cu caracter special iar procura va fi ataşată la dosar. În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (5) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
        Plângerea prealabilă poate fi formulată şi de o persoană juridică ce a suferit o vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţioneaza punerea în mişcare a acţiunii penale de o astfel de plângere.
          În situaţia în care plângerea prealabilă a fost formulată de o persoană fără calitate, persoana vătămată şi-o va putea însuşi printr-o declaraţie dacă organelor de cercetare penală sau după caz în faţa instanţei de judecată în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (art. 284 alin. (1)).
         Întrucât infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt date în competenţa judecătoriei rezultă că plângerea prealabilă se introduce la procurorul sau la organele de cercetare ale poliţiei judiciare, ambele după competenţa teritorială.
         5. Procedura în cazul solicitării medierii sau acceptării acesteia la îndrumarea organelor poliţiei judiciare/procurorului
    Organele judiciare trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte procedurale:
- plângerea prealabilă se adresează organelor de urmărire penală – procurorul, poliţistul judiciar sau organele de cercetare speciale – de către persoana care a suferit o vatamare fizica, materială sau morală prin infracţiune, personal sau prin mandatar special ori reprezentantul legal al persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, în termen de 2 luni de când persoana vătămată (sau persoana îndreptăţită a reclama în cazul minorului sau incapabilului) a ştiut cine este făptuitorul, potrivit art. 284 alin. (1);
- potrivit art. 69 al. 2 din Lg. 192/2006 dacă procedura de mediere a fost declanşată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfăşurării medierii. Daca părţ aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii PV de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare;
- daca procedura medierii se deschide după începerea urmăririi penale (procesului penal), urmărirea penală (UP) se suspendă până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere (se va depune copie după acesta odată cu cererea de suspendare a UP / judecăţii);
- potrivit art. 60 al. (1) în orice faza a procedurii de mediere, oricare dintre părţile aflate în conflict are dreptul de a denunţa contractul de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi mediatorul. (2) Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi, în cel mult 48 de ore de la data primirii încunoştinţării, întocmeşte un proces-verbal de închidere a procedurii de mediere. Aici menţionam faptul că partea care a denunţat contractul şi mediatorul trebuie să înştiinţeze organele UP asupra închiderii procedurii de mediere, urmând ca aceştia să dispună reluarea UP;
- procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată ca părţile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni acordat de lege pentru soluţionarea prin mediere;
- trebuie să se ţină cont de alineatele introduse prin art. 70 prin legea 370/2009:    
(5) Pentru soluţionarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, părţile sunt obligate să depună la organul judiciar forma autentică a acordului sau să se prezinte în faţa organului judiciar pentru a se lua act de voinţa acestora. (6) Dispoziţiile art. 61 alin. (2) se aplica în mod corespunzator în cazul în care medierea este recomandată de către organele judiciare. (N.a.: Art. 61 (2) La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere).”
 - organul judiciar va refuza sesizarea cu o nouă plângere pentru aceeaşi faptă, iar daca partea vătămată insista să o depună, se va înscrie rezoluţia de respingere în baza prevederii exprese a art. 69 alin.1 din legea 192/2006; dacă totuşi a fost începută urmărirea penală, aceasta va înceta în baza art. 10 lit.h) din C.Pr.pen. prin ordonanţa procurorului;
- referitor la păstrarea confidenţialităţii de către procuror/ organul de cercetare penală la care s-a depus acordul de mediere, este suficient să spunem că la fel cu mediatorul şi aceste organe sunt obligate să păstreze confidenţialitatea, urmărirea penală nefiind publică precum şedinţele de judecată, iar din acord vor prelua partea esenţială a înţelegerii pentru motivarea măsurilor procesuale, fără acestea neputându-se dispune de ex. încetarea urmăririi penale;
- dacă de la data depunerii plângerii prealabile, până la începerea urmăririi penale, pe timpul actelor premergatoare, extraprocesuale, părţile doresc să apeleze la mediere, considerăm că procurorul, la propunerea organului de cercetare penală (prin referat) sau din oficiu, dispune neînceperea urmăririi penale (NUP) prin rezoluţie motivată. Dispoziţia procurorului este un act extraprocesual şi trebuie să îndeplinească condiţiile de legalitate, iar copii după rezoluţie se comunică persoanei care a făcut plângerea şi dupa caz, celei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare, iar dosarul rămâne la organul de cercetare penală;
- începerea UP este dispusă potrivit art. 228 C.pr.pen. de organul de cercetare penală (supusă confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii UP) sau de către procuror personal, prin rezoluţie, iar UP se poate efectua cu sau fără punerea în mişcare a acţiunii penale. Suspendarea UP poate interveni pe motiv de boală conform art. 239 C.pr.pen. sau în cazul derulării procedurii de mediere. Primind cererea de suspendare şi copia după contractul de mediere, organul de cercetare penală propune SUP printr-un referat inaintat cu dosarul procurorului, care dispune suspendarea prin ordonanţă.
- după comunicarea ordonanţei de suspendare a UP invinuitului /inculpatului şi persoanei vătămate, dosarul se restituie organului de cercetare penală. Pe timpul suspendării acesta continuă să efectueze actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia invinuitului/inculpatului sau prezenţa celor două părţi la mediere. Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic pe parcursul celor 3 luni de suspendare dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea UP- medierea;
- dacă medierea nu s-a încheiat cu succes constând în consemnarea în acordul de mediere a obligaţiei părţii vătămate de a retrage plângerea prealabilă într-un termen cât mai scurt, sau consemnarea împăcării parţilor, părţile şi mediatorul trebuie să înştiinţeze organul judiciar. Acelaşi lucru se întâmplă dacă medierea s-a soldat numai cu înţelegerea asupra laturii civile, nu şi a laturii penale. Organul de cercetare penală reactivează cursul UP prin referatul de reluare a UP înaintat procurorului care dispune reluarea UP prin ordonanţă conform art. 271 C.pr.pen.;
- dacă părţile s-au înţeles numai asupra laturii penale şi se retrage plângerea prealabilă, organul de cercetare penală propune prin referat încetarea UP conform art. 243 C.pr.pen., iar procurorul se pronunţă prin ordonanţă daca era pusă în mişcare acţiunea penală sau prin rezoluţie motivată în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. La fel se procedează dacă plângerea prealabilă viza numai răspunderea penală şi s-a apelat la mediere, finalizată cu retragerea plângerii. Asupra laturii civile partea vătămată care s-a constituit în parte civilă, se poate adresa instanţei civile în termen de 30 de zile. Potrivit art. 246, copie după rezoluţia sau ordonanţa procurorului se comunică persoanei care a făcut sesizarea, invinuitului sau inculpatului şi după caz, altor persoane interesate;
- în plus, potrivit art. 245 prin ordonanţa de încetare a UP se dispune totodată asupra revocării măsurilor asiguratorii luate în vederea executării pedepsei amenzii, confiscării lucrurilor care potrivit art. 118 C. pen. sunt supuse confiscarii speciale şi restituirii celorlalte, măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile şi restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (conform înţelegerii la care s-a ajuns la mediere), cheltuielilor judiciare, restituirii eventualei cauţiuni, măsurilor de siguranţă, după caz,
- atunci când cazul de încetare a UP priveşte un invinuit sau inculpat arestat, procurorul se va pronunţa asupra încetarii UP în aceeaşi zi în care a primit referatul cu propunerea de la organul de cercetare penală. Daca procurorul a dispus încetarea UP, trebuie să ceară de îndată instanţei revocarea măsurii arestării preventive, iar aceasta, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului cu propunerea de încetare a UP, dispune prin încheiere, revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, restituie dosarul procurorului, în 24 de ore, împreună cu o copie a încheierii. Instanţa înştiinţează prin adresa administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe invinuit sau inculpat;
- suspendarea produce efecte asupra întregii cauze, atunci când învinuitul sau inculpatul este urmărit pentru săvârşirea mai multor infracţiuni.[4] Este posibil, ca într-o cauză să fie cercetaţi mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi pentru fapte conexe. În aceste situaţii, suspendarea operează numai faţă de cel care a depus împreună cu reclamantul contractul de mediere, organul de urmărire penală, trebuind să dispună disjungerea cauzei.
  În cazurile de indivizibilitate prevăzute de articolul 33 lit. b şi c C.pr.pen. (când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act, cât şi în cazul infracţiunii continuate, sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale, alcătuiesc o singură infracţiune) disjungerea nefiind posibilă, dacă se cere medierea, se suspendă întreaga cauză, aplicându-se analogic dispoziţiile articolului 303 alin. 2 C.pr.pen.[5]
În practica judiciară, s-a apreciat că şi în cazurile de indivizibilitate prevăzute la articolul 33 lit. b şi c, deci când disjungerea nu este posibilă, dacă procurorul a dispus suspendarea urmăririi penale faţă de un învinuit (inclusiv pentru mediere) şi trimiterea în judecată faţă de altul, instanţa de judecată nu poate suspenda judecata.
          6. Medierea în noul Cod de procedură penală
         În această perioadă se află în dezbateri la parlament Noul Cod de procedură penală, care a introdus următoarele referinţe la mediere:
         „Art.15. Cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:  …. f) a fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor pentru care  retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;”
         „Art.22. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
         (1) În cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.”
         „Art.79. Drepturile persoanei vătămate
         În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:
a) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;”
           „Art. 81. Drepturile inculpatului
          În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;”
        “Art.109. Modul de ascultare a persoanei vătămate
        (2) Persoanei vătămate i se aduc apoi la cunoştinţă ….: b) …repetare art.79 lit.a).”
Proiectul noului Cod de procedura penala introduce o procedura speciala nouă, reglementata de art. 468 ce prevede că, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord de recunoastere a vinovăţiei. Acordul are ca obiect recunoaşterea faptei şi a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.
 În condiţiile în care acordul, iniţiat de către procuror sau inculpat, a fost avizat de procurorul ierarhic superior, potrivit art. 471 procurorul informeaza partea civilă (vătămată) despre încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi o îndrumă să se adreseze instanţei civile pentru valorificarea pretenţiilor civile. Aceste pretenţii pot fi valorificate prin mediere.
Partea specială, Titlul IV Proceduri Speciale, Cap. I Acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
„Art. 480. Soluţionarea acţiunii civile
(1) În cazul în care între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă”. 

 CONCLUZII

 1. La infracţiunile sesizabile prin plângere prealabilă, potrivit art. 6 din legea nr. 192/2006 privind medierea şi exercitarea profesiei de mediator modificat prin Legea nr. 370/2009, organelor judiciare le revine obligaţia să informeze părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi să le îndrume să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele. Cu atât mai mult trebuie să procedeze la suspendarea urmăririi penale pentru 3 luni când părţile însele solicită aceasta.
2. De asemenea, părţile pot apela la mediere în toate cazurile de infracţiuni, pentru soluţionarea laturii civile din dosarul penal.                                  
3. La medierea conflictelor penale sesizabile la plângerea prealabilă, sunt valabile obligaţiile de informare de către organele judiciare a dreptului la apărare al învinuitului/inculpatului şi măsurile apărare speciale de protecţie sau restrictive, precum şi reprezentarea, ca şi în legislaţia procesual penală aferentă.
4. Odată cu introducerea procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, există un câmp larg de mediere asupra laturii civile a procesului penal, după ce făptuitorul (suspectul) este are posibilitatea să-şi negocieze cuantumul şi modul de executare al pedepsei cu procurorul. 
5. Soluţionarea pe cale amiabilă, nejudiciară, a conflictelor în materie penală, prin mediere, prezintă avantaje pentru toate părţile, astfel:
a) pentru organele de urmărire penală şi instanţe: degrevarea instanţelor şi organelor de urmărire penală prin reducerea numărului de cauze instrumentate şi judecate, reducerea volumului de lucru, numărului cauzelor minore, termenelor şi a cheltuielilor judiciare suportate de la buget, insuficient asigurate, existând astfel posibilitatea creşterii calităţii actului de justiţie prin concentrarea pe dosarele complexe, reducerea cazurilor de plângere împotriva actelor organelor de urmărire penală, a cazurilor de apel şi recurs, prevenirea unor conflicte viitoare care să ajungă din nou pe rolul instanţei datorită nerezolvării conflictului de la rădăcina sa;
b) pentru părţile aflate în conflict: rezolvarea mai rapidă a conflictelor, disputei, prin evitarea proceselor lungi, reducerea costurilor (posibilă fără avocaţi), reducerea efectelor negative asupra persoanei, flexibilitatea procedurii de mediere faţă de procedura de judecată, oferă şanse mai mari să se ajungă la o înţelegere, şi încă mai trainică, implicarea voluntară, activă şi nemijlocită a părţilor în procesul de mediere, ele deţinând controlul asupra rezultatului la care se ajunge, fiind soluţia lor, reciproc aleasă; permite găsirea unei soluţii creative de rezolvare a conflictului prin care nimeni nu pierde, toate părţile câştigă; relansarea/păstrarea fără tensiuni şi întărirea bunelor relaţii între părţi; păstrarea deplinei confidenţialităţi asupra desfăşurării şi rezultatelor; formă elegantă de desfăşurare: evitarea expunerii în public prin asigurarea unui cadru privat de discuţii, părţile vorbesc liber, nelimitate de procedură/ judecător; reducerea ostilităţii şi a climatului conflictual, prevenirea altor conflicte; îmbunătăţirea comunicării între membrii familiei şi între părţi.
Precizăm pe lângă acestea, existenţa Recomandării nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către Statele Membre cu privire la mediere în chestiuni penale, adoptată la 15.09.1999, măsurile de reformă a sistemului judiciar din Programul de guvernare 2010-2012 cap. 4 punctul 7 şi art. 6 din Legea nr. 370/2009, suficiente pentru încurajarea medierii în România şi îndeplinirea obligaţiei de informare despre mediere şi îndrumarea către mediatori de către organele poliţiei judiciare.
 Cu timpul se vor conştientiza avantajele oferite de această procedură de către justiţiabili şi organele judiciare, astfel încât multe litigii sau conflicte nu vor mai ajunge să fie înregistrate la poliţie sau instanţe, iar aria de aplicare se va extinde şi pe măsura creşterii numărului de mediatori autorizaţi şi de cazuri soluţionate cu succes prin mediere.
                                                  Mediator Asofronie Constantin

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu